Autor: admin

Se caută stofă maro

Salut, Ioane! Care mai e treaba prin Parlament? Te văd mai abătut așa…

Salut, Vasile… Sunt cătrănit, mă. Am necazuri. Mari…

Ce necazuri, omule?

Mari. Necazuri mari. De ceva timp, am mari probleme cu veceul… Mă apucă peste tot… E grav. Prima dată m-a apucat în conferința de presă de săptămâna trecută. Trebuia să vorbesc despre licitația la autostradă… Măi, Vasile, toate bune și frumoase până la prima întrebare… Ceva cu DNA și un dosar de cercetare penală… Mă, am simțit un fior pe spinare și apoi ceva cald pe scaun… Am plimbat eu răspunsul cum știu eu, apoi, altă întrebare, cu DNA… Iar am simit ceva cald pe scaun… Mă, se termină conferința, dau să mă ridic și îmid au seama că nu e bună situația din pantaloni și am rămas pe fază defensivă pe scaun, până au ieșit toți. Apoi m-am uitat și… da, mă scăpasem… Nu știu de ce…. Nu știu cum… Eu sunt un om care mă controlez… Nu știu cum s-a putut întâmpla așa ceva….

Cum, ne-cum am ajuns acasă în ziua aia și am vrut să uit totul. Numai că, de a doua zi… cum auzeam DNA pe la televizor, prin discuții sau pe oriunde alt-undeva, simțeam cum mă scapă câte puțin. Am început să schimb câte două-trei perechi de pantaloni pe zi… Mi-am nenorocit toate costumele… Am fost până și la un doctor psiholog, dar n-am înțeles mare lucru din prostiile lui. Până să îmi dau eu seama cum să scap de problema asta, am rămas fără haine… M-am dat pe blugi… Au început să mă râdă consilierii. Până la urmă, mi-am dat seama că situația se rezolvă cu niște pamperși și cu pantaloni maro-închis. Și, cum mă știi, mai dolofan, mai plinuț, eu nu găsesc haine în magazine și trebuie să o fac la un croitor… Așa că am plecat să cumpăr material întâi… Aici, supriză!… Nu se mai găsește stofă maro pe nicăieri!… Am crezut că nu e adevărat, dar am luat magazinele de stofă la rând… În București, în Brașov, în Sibiu…. Degeaba! Stofa maro a dispărut pur și simplu! Am început să sun disperat colegii de partid și am aflat că și ei aveau aceeași problemă. Nu găseau stofă maro pentru costume! Doar câțiva au fost norocoși și au apucat material înainte să vină criza de stofă peste noi… Acum îi văd zâmbind prin Parlament cu pantalonii maro, în timp eu și mulți alți colegi facem ture-ture la baie… Mă bucur că liderul grupului nostru a luat decizia să interzică rostirea anumitor cuvinte precum DNA în Parlament… Numai că, mai vin ziariștii ăia, mâncai-ar focul să-i mănânce!… Mă prind pe hol și… dă-i cu DNA în sus, cu DNA în jos, iar eu fug, dar problema se tot acumulează în pantaloni și baia mi se pare de fiecare dată atât de departe… Sunt disperat, Vasile, nu mai știu ce să fac…

Nu cred ce spui… Dacă ar fi adevărat, înseamnă că acum ai ceva acumulări de gaze de șist și ceva depozite miniere în pantaloni, că ai spus de vreo cinci ori DNA…

Măi, Vasile, dacă mă crezi… Am destul noroc în pantaloni acum… Dar, m-am obișnuit…ce să fac… Tot ce îmi doresc e un dulap plin de costume maro. Până se prind ăia și mă saltă…

Furia roșie

Mi-am găsit bicicleta vopsită în roșu, acum câteva zile.

Când am văzut-o, am crezut că altcineva a parcat pe locul meu, dar apoi m-am uitat mai atent la coarne și mi-am dat seama că e a mea. Vopseaua încă nu se uscase complet… N-am înțeles atunci de ce ar vrea cineva să îmi vopsească bicicleta în roșu… Îl deranja portocaliul cu care o luasem din fabrică? Era cineva atât de supărat pe culoare portocalie că nu nu mai putea dormi și s-a trezit noaptea să îmi vopsească bicicleta? Posibil. Mi-am spus că mulți nebuni există pe lume și am lăsat-o în ziua aceea să se usuce… A doua zi, mi-am luat bicicleta roșie și am plecat, nu înainte să observ că blocul portocaliu din fața scării mele fusese văruit peste noapte într-o nuanță deschisă de roșu… Nu am dat însă mare atenție. În aceeași zi însă, am văzut ceea ce mi s-a părut primul polițist îmbrăcat în roșu… L-am văzut la volanul unei mașini de poliție, într-o intersecție. Nu am apucat însă prea mult să mă holbez. Așa că am rămas cu un semn de întrebare legat de ce văzusem. A treia zi, când am închis ușa de la intrare, mi-a căzut fața… Era vopsită complet în roșu, iar clanța o făcuseră nebunii de guloare galbenă… Nu mi-a venit să cred. Apoi mi-am dat seama că și ușile vecinilor erau vopsite în portocaliu… Nervos, primul lucru care mi-a dat prin minte a fost să merg să îmi cumpăr vopsea portocalie. Apoi, am vopsit cu răbdare, din nou, bicicleta, în culoarea pe care a avut-o din fabrică și care nu are nicio legătură politică. A patra zi, am deschis ușa de la ieșire cu teamă… Apoi, am m-am uitat la bicicletă și m-a apucat un râs de tâmpit… Am râs ca un prost vreo cinci minute, apoi am oftat, mi-am luat bicicleta proaspăt vopsită în roșu și am mers în treburile mele. Spre seară, am vopsit din nou bicicleta în portocaliu, cu un spray. A cincea zi, am vrut să îmi fac o salată de legume înainte să plec. Am tocat frumos legumele, am pus ulei de măsline, puțină zeamă de lămâie, niște cimbru, câteva bucățele de brânză de capră, m-am așezat la masă, am luat furculița în mână și apoi am rămas cu ea în aer la un unghi de 45 de grade… Puteam să jur că aveam un castron portocaliu, de plastic, din care mâncam aproape zilnic. Acum… mă uitam ca un prost la castron și nu îmi venea să cred că e roșu…. Am luat castronul în mâini… L-am întors pe toate colțurile…. Era același tip de castron ca al meu, dar roșu și nou-nouț…. Mi-a pierit pofta de mâncare… Ăștia îmi intraseră în casă!… Deja era prea de tot. Am ieșit, am observat bicicleta roșie, evident…. Afară, mai mulți polițiști îmbrăcați în roșu patrulau liniștiți, cu pulane galbene în mână… Trist… Am vopsit iar bicicleta în portocaliu și noaptea am stat la pândă. La ora 1, am auzit zgomot. Am ieșit cu lanterna în mână. În fața mea, Victor Ponta, cu o pensulă mare în mână, mă privea încremenit… Ne-am privit ochi în ochi. Apoi, premierul a luat găleata cu vopsea și mi-a turnat-o pe față… Am văzut roșu în fața ochilor… Apoi l-am auzit fugind pe scări… Azi mă duc să iau câteva kile de alb pentru ușă și bicicletă. Poate așa, mă lasă în pace…

Celelalte căpușe

S-a întâmplat să fiu în vinerea suspendării, în București, cu treabă.

Eram prin centru și m-am gândit să mă plimb puțin și prin parcul din jurul Casei Poporului. Proastă idee… N-am făcut decât câțiva pași pe alee și am simțit o mușcătură pe piciorul drept. Puțin surprins, m-am uitat să văd javra care a sărit la mine însă privirea mi s-a lovit de cea mai mare căpușă pe care am văzut-o în viața mea! Era o căpușă roșie, mare și umflată, cu o mustață mică ce aducea puțin cu senatorul PSD, Cătălin Voicu. Era agățată cu niște dinți mari de glezna mea dreaptă și mârâia urât de tot. Eu, atunci, m-am speriat puțin și am luat un ziar căzut de pe jos, care îl avea pe Băsescu pe prima pagină și i-am dat una peste bot. Căpușa a fugit schelălăind. N-am apucat prea mult să îmi revin, că am auzit alte mârâituri urâte în spate, apoi am simțit cum niște chestii îmi sar în spinare… M-am culcat la pământ și m-am rostogolit. Am văzut apoi în iarbă alte două căpușe uriașe zvârcolindu-se cu picioarele în sus… Una din ele aducea foarte mult cu Adrian Năstase… M-am ridicat repede și am luat-o la fugă pe alei, înspre Palatul Parlamentului… Am găsit o bancă și m-am așezat, încă șocat de ce văzusem. Apoi, în timp ce îmi reparam rănile, am auzit foșnete și câteva mârâituri în fundal. Am ridicat privirea și… ce să vezi! O haită de căpușe mă încolțise! Erau căpușe la fel de uriașe, cu dinți mari. Unele din ele aveau burta roșie, altele, galbenă. Mârâiau urât de tot la mine și se uitau în special la ziarul din mâna mea, cu Băsescu pe prima pagină. Eu, atunci, am luat ziarul și l-am ridicat pe post de băț în fața lor… Când au văzut asta, căpușele parcă au înnebunit!… S-au repezit la mine ca niște animale turbate!… Nu știu cum am reușit să scap și am luat-o din nou la fugă, oprindu-mă într-un copac… Aici, mi-am mai revenit și am aruncat o privire de jur împrejur. Atunci am văzut adevărata realitate…. Parcule era plin de căpușe… Parcă toate căpușele din România se adunaseră în jurul Parlamentului…. Era o nebunie ce vedeam. Haite de căpușe mergând la pas prin jurul Parlamentului, adulmecând din când în când… Cele mai multe din ele erau roșii, însă undeva în dreapta, am văzut un cârd restrâns de căpușe portocalii. Grupul acesta fusese lăsat undeva într-o zonă lipsită de copaci a parcului și mi se păreau foarte leșinate. Abia mergeau și țineau mai mult capul sub piept. Însă și căpușele portocalii adulmecau din când în când, privind spre Parlament… Din când în când, mai intrau în parc și câțiva ghinioniști ca mine. Alegători. Vedeam apoi câte o haită de căpușe cum îi vânează și sar asupra lor. Atunci am văzut că nu se mai făcea diferență între căpușe. Săreau și cele portocalii și cele roșii. După care, se ducea fiecare la locul lor… cele roșii, la umbră, aproape de Parlament, iar cele portocalii, la margine, lângă asfalt, la soare și toropeală, departe de clădire. Am prins un moment prielnic și am tăiat-o cât am putut de repede de acolo, gândindu-mă cât de interzis a devenit Parlamentul pentru omul de rând și cât sânge trebuie să sugă căpușele de acolo pentru a ajunge atât de uriașe.

Despre hârtie

Mă întâlnesc zilele trecute cu un fost coleg de liceu, actualmente consilier pe la unul prin Parlament.

Cum mă vede, mă ia deoparte și începe să mi se plângă.
”- Măi, Laurențiu, e o nebunie acolo, în Parlament, de nu îți închipui! Dacă îți povestesc tot ce îmi e dat să văd în fiecare zi, o să crezi că m-am tâmpit! Să îți dau un exemplu… De ceva timp încoace, avem mare problemă cu hârtia igienică… ”. (Eu, aici, râd cam cinci minute.) ”Nu cred că e de râs…”, continuă. ”Avem mari probleme cu hârtia igienică. E un tâmpit… sau poate sunt mai mulți… care intră în fiecare noapte în toate veceurile din Parlament, desfășoară toate sulurile de hârtie igienică, scriu apoi cu markerul ROMÂNIA peste tot și refac sulurile de hârtie, după care le pun la loc. Când vin parlamentarii, a doua zi, să își facă nevoile la veceu, se șterg toți, practic, cu… România la fund…” (Eu, aici, iar râd cam cinci minute. ) ”Te asigur că nu e de râs… Așa am râs și eu prima dată, apoi am văzut că unora, de la puterea de acum, a început să le placă ideea… Alții, însă, puțini, mai cu capul pe umeri, s-au panicat. Și-au dat seama că iese rău de tot dacă se află… Închipuie-ți că vine vreun oficial de la Comisia Europeană la noi în inspecție și vede că, în Parlamentul României, toată lumea se șterge cu… mi-a și rușine să zic… România, la fund. Îți dai seama  că nu iese bine pentru noi… Sau, închipuie-ți că ajunge treaba asta prin presă… Îți dai seama că, apoi, vine poporul și ne dă la toți cu referendumul în cap… Ne scot ăștia de aici pe toți, pe sus, indiferent de culoarea politică… E grav… Grav de tot… Și, nu poate nimeni să afle cine îs ăia care au răbdare să scrie România pe toate sulurile din Parlament…. Ce e mai grav e că suntem la un pas să fim descoperiți de presă…. Au început unii să întrebe de ce e bugetul așa de mare pentru produsele de toaletă… Noi am tot aruncat din sulurile compromise și am cumpărat altele neatinse… Dar și așa, pe la amiază, le găseam pe toate mâzgălite cu ROMÂNIA… Ceea ce mi se pare extrem de ciudat… Și, să îți mai spun ceva, dar să nu zici la nimeni…. Acum câteva zile, mă scăpa rău de tot… Am alergat într-un suflet la veceu, am dat ușa de perete și am dat din greșeală peste un parlamentar de la putere cu un sul în mână și cu un marker în cealaltă…. Nu s-a sinchisit de mine…. A continuat să scrie știi tu ce, după care a intrat frumos în veceu… L-am auzit apoi trăgând apa și ieșind mulțumit… Sper, Laurențiu…. Sper să fie o excepție… Sper să nu fie toți așa ca ăla.. Înțeleg că pe unii nu îi duce capul prea mult… Dar e prea de tot…. M-am speriat mai tare ieri, când, dimineața la ora șase, am găsit doi membri ai Guvernului, împreună cu Victor Ciutacu, pe jos, scriind de zor cu markerul ROMÂNIA:.. Le-am zis: <<Nu vă dați seama că o să călcați, practic, ROMÂNIA, în picioare?>> Nu m-au băgat în seamă. Și-au văzut în continuare de treabă… Atunci, eu am luat-o la fugă și m-am oprit la Sibiu. Dă-mi și mie un sfat, ce să fac?”.

Despre cvorum

Am avut un vis ciudat.

Cred că a fost vis. Am visat că m-am întâlnit cu un fost profesor, actualmente pensionar. Arăta de parcă ar fi fost lovit de tren… Cu ochiul învinețit, cu pantalonii rupți în genunchi, abia l-am recunoscut. Oarecum șocat, l-am luat deoparte, la umbră să îl întreb ce s-a întâmplat și daca are nevoie de ajutor…
”- Și tu ai nevoie de ajutor, Laurențiu, că e țara asta plină de proști și de nebuni”, mi-a spus omul, pe un ton resemnat. Apoi a început să îmi povestească ce i s-a întâmplat.
”- Totul a început după referendumul ăsta tâmpit. Eu sunt un om liniștit, mă știi… M-am retras la mine în comună după pensionare, ca să aud copacii crescând și să simt soarele pe pe frunte. N-am fost la referendum, pentru că nu pot să fiu de acord cu oameni care nu au scrupule în atingerea scopului și care se preocupă de altceva în afară de guvernare. Este opțiunea mea și cred că am dreptul la asta. Bun, dar nu toți au fost de acord… Am făcut prostia să spun vecinilor că nu am fost la vot… A aflat șeful poliției, apoi a aflat primarul, care la noi e de la ăia de la puterea de acum. Câteva zile, nu m-a mai salutat nimeni pe stradă…. A venit apoi povestea cu listele electorale. Pentru că ăia au văzut că nu pot atinge pragul și s-au gândit să scadă totalul, pentru a îl atinge… Ce tâmpenie!… Ei bine, din acel moment, lucrurile au luat-o razna… Am simțit nebunia pe pielea mea când m-am dus să ridic o autorizație de la Primărie. Am intrat în clădire, am salutat-o pe secretară… Ea s-a făcut că nu mă aude. Eu am insistat cu salutul și am întrebat de primar…. Niciun răspuns. Am întrebat-o dacă are probleme cu auzul și dacă se simte bine…. Secretara s-a ridicat cu o hârtie, fără să mă bage în seamă și a intrat la primar în birou. Eu am rămas oarecum șocat. Apoi, am bătut frumos la ușă și am intrat și eu în birou. Am dat <<Bună Ziua>> și l-am auzit pe primar: <<Lenuțo, vezi că s-a deschis ușa… O fi intrat vreun câine, dă-l afară…>> Atunci, deja m-am supărat, dar până să spun ceva, primarul se uită la mine, își ridică apoi burta de pe pământ, vine și mă ia de guler și mă scoate afară, scuipându-mă și spunându-mi că eu nu mai exist pentru comunitate…. Șocul a fost prea mare să ripostez cumva. Am rămas afară, pe iarbă, înmărmurit. Am crezut că a înnebunit primarul… Am mers apoi la vecinul meu să îi povestesc, dar nici el nu m-a băgat în seamă. Nici nu a deschis poarta. Apoi, m-am dus la cârciumă. Aici, în loc de <<Bună ziua>>, am primit un pumn în față și apoi multe picioare în coaste, în timp de mâncam pământ. Am încercat să fug, dar m-au prins iar înainte să ajung acasă. Mi-au spus că sunt un câine de băsist care nu merită să voteze și care face umbră degeaba pământului și să plec din comună, că am fost trecut la capitolul morți… Două zile am stat în spital, la Sibiu. Apoi, când m-am externat și am revenit în comuna mea, mi-am găsit casa cu geamurile sparte. Acum stau la o soră, din Sibiu, măcar o lună. Până trece nebunia cu referendumul. După aceea, o să vând tot și mă mut în deltă. Acolo nu se face politică. Am auzit… Acolo poți trăi”.

Muște În Piața Mare

Stăteam de vorbă cu un amic, sâmbăta, prin Piața Mare a Sibiului.Povesteam despre pescuit, roșii de grădină și psihologie inversă. La un moment dat, mă simt strigat și văd cum se apropie de noi un jurnalist din București, pe care nu îl mai văzusem de mult timp, dar care, se pare că, din păcate, încă mă cunoștea. În fine, schimbăm trei vorbe de complezență, timp în care observ multe muște verzi roind în jurul său… Unele din zburătoare i se așezau pe frunte, însă el nu scotea niciun gest. Nu mă pot abține să nu îl întreb: ”Nu te deranjează muștele alea?” El îmi răspunde plictisit: ”M-am obișnuit. Oriunde ajung, muștele vin prima dată la mine. Dacă sunt prea dulce…” spune și izbuncește într-un râs de tâmpit. Râdem și noi un pic, după care găsim o scuză și ne îndepărtăm ușor spre un stand de raliu. Aici, îl întreb pe amicul cu pescuitul ce părere are de episodul cu muștele… ”Trag la păcăliciul ăla pentru că e plin de… rahat”, îmi spune și eu izbucnesc în râs… Apoi, continuă: ”De câd îl știu, spune numai prostii, numai minciuni. Îi place să se dea mare, se laudă cu poveștile altora, pe care și le asumă… A plătit câteva sute de euro pe licență și a dat câteva mii de euro pe lucrarea de doctorat. E un mincinos și jumătate. Normal că trag muștele la el, că au ce să mănânce. Mai ales muștele verzi, care iubesc rahatul… ”  Eu, izbucnesc iar în râs și fac vreo doi pași înapoi, după care, mă lovesc de cineva și cad pe jos…. 

Mă ridic buimac și mă uit să văd cui să cer scuze… Când privesc mai atent, Victor Ponta, cu ochelarii puțini strâmbați de căzătură, se aduna și el de pe jos. M-am simțit săltat de mâini invizibile și aruncat în picioare într-o clipă… Apoi, am apucat să cer scuze unor priviri încruntate de bodiguarzi și m-am retras, zăpăcit puțin. Apoi am aruncat o privire lungă spre Ponta, care mergea prin mulțime ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat… Apoi, l-am văzut pe jurnalistul cu muștele apropiindu-se de grupul premierului. Am observat apoi cum muștele încep să se agite brusc, apoi se ridică în aer, fac câteva mișcări de rotație, ca și cum ar fi fost dezorientate, după care se fixează concentric în jurul lui Victor Ponta. După câteva ture de bâzâit, se așează toate muștele verzi, pofiticioase, pe fruntea premierului…. Acesta le gonește. Muștele insistă, ca înnebunite. Ponta le gonește din nou și face semn discret bodiguarzilor, după care zâmbește ușor jenat… Muștele însă, nu dau niciun semn că renunță. Se avântă nebunește spre fruntea premierului, dorind parcă să îl mănânce cu totul. Bodiguarziii sunt deja disperați. Apucă nervoși câteva ziare din mâinile trecătorilor și încep să lovească în stânga și în dreapta… Premierul, zâmbind către public, spune ceva despre cum își trimite Băsescu muștele să îl șicaneze.  Muștele se avântă însă mai tare spre premier, ca niște nebune… Într-un final, premierul cedează, lasă raliuri și discursuri și o ia la goană prin Piața Mare, gesticulând. În urma lui, norul de muște, parcă din ce în ce mai mare, îl urmărește ca un adevăr nespus.

Un miros puternic

M-am întâlnit din nou cu o veche cunoștință, acum, consilier la un parlamentar, în București.

Era pierdut rău de tot, băiatul. Dezorientat, cu cearcăne la ochi, cu unghiile netăiate de mult timp. A început să mi se plângă imediat după ce ne-am salutat. Eu credeam că o duce bine, mai ales că e consilier la un parlamentar aflat acum la putere…

”-Laurențiu”, mi-a spus,” am probleme mari. Cu capul, cred. Nu știu de ce, dar nu pot să scot un miros care parcă mi-a intrat în creieri… L-am prins la șeful meu în birou și de ceva timp îl simt peste tot. Acum vreo trei săptămâni, de când cu referendumul ăla tâmpit, a trebuit să lucrez mult peste program, cu echipa, la șeful în birou. La un moment dat, mult în noapte, am simțit eu că miroase urât… Dar am presupus că vreunul din colegii mei s-a scăpat și a tras vreo bășină… Că, na, lucram de ore întregi, neîntrerupt, și unii nu se pot abține la infinit… Numai că, mirosul a revenit apoi… Din ce în ce mai des… Mă gândeam ce se mai bășesc ăia prin cameră ca nesimțiții și mai aruncam câte o privire urâtă prin cameră… Dar am observa că și ei se uitau urât unii la alții… Într-un final, șeful nu a mai rezistat și a urlat ca ăla care se tot bășea să iasă afară… Evident că nu s-a simțit nimeni… Mirosul a devenit însă atât de puternic, încât a trebuit să oprim lucrum în noaptea aceea, că nici aerul condiționat nu mai făcea față la atâtea bășini… Cel puțin, credeam eu că sunt bășini…. A doua zi, când ne-am întâlnit, după vreo două ore de ședință… aceeași poveste. Puțea acolo a rahat de îți muta nasul. A intrat secretara la un moment dat și am crezut că leșină… Cum, nimeni nu recunoștea nimic, am decis să mergem la o terasă în aer liber a unui prieten de-al lui șefu și să continuăm ședințele. Ideea a fost bună, până când și acolo a început să miroasă a bălegar…Nu te mint! Cum începeam să vorbim de referendum, de tăiatul listelor electorale, de dosare și de judecători, simțeam miros de bălegar, combinat cu o serie largă de alte produse de îngrășământ natural. După o săptămână de lucru, simțeam deja mirosul cam peste tot pe unde mergeam, dar ce mai pregnant era în parlament. Puțea acolo, pentru mine cel puțin, de nu puteam respira!… Am întrebat la un moment dat o femeie de servici de acolo, de unde venea mirosul, dar femeia mi-a zis că nu miroase nimic ciudat… Atunci mi-am dat seama că totul era în capul meu. Eu simțeam miros de rahat peste tot. Eu simțeam că mă aflu într-un mare rahat. Le-am spus asta colegilor mei la următoarea ședință cu șeful în care făceam planuri de actualizare a listelor electorale și mi-au spus că și ei aveau impresia că se află într-un mare rahat și că simțeau mirosul cam pe oriunde mergeau. Șeful meu a spus că a făcut și spălături nazale, băi cu nămol de la Techirghiol și, degeaba. A spus că mai degrabă simțea mirosul de rahat decât pe cel de la Techirghiol. Și ne-a mai spus că cel mai mult miroase când merge la ședințele cu premierul… Dar, ne-a rugat să nu spunem la nimeni asta.

Cred că trebuie să îmi dau demisia. Altfel, nu văd cum să scap de mirosul ăsta de rahat…”

Sigle

Am găsit un om care mănâncă Antena 3 pe pâine.

Am fost în vizită la o cunoștință, zilele trecute și ce am găsit acolo nu mi-a venit să cred. Omul, îl știam sănătos, puțin supraponderal, plin de glume și meșter la toate. Când l-am văzut acuma însă, aproape să nu îl mai recunosc: slăbit, încruntat, întunecat, cu pantaloni largi și cu pumnii strânși. Când am intrat în casă, am văzut pe jos destule scame și o grămadă de firimituri sub forma siglei Antena 3. Apoi am intrat rapid în baie, să mă spăl pe față, ca să scap de căldura de afară și am observat urme clare de Antena 3 pe săpun, precum și o siglă mare plutind pe fundul veceului… N-am vrut să spun nimic, să nu par nesimțit și am mers apoi în sufragerie, unde era și nevasta lui, să schimbăm două vorbe. L-am întrebat ce-i cu el, ce-l supără… Mi-a spus că simte că-i umblă ceva prin creieri, de ceva timp, ca un fel de șarpe și că are migrene. Mi-a mai spus că stă mai tot timpul la televizor. Că nu poate să se dezlipească de Antena 3… Că nici nu mai simte pofta de mâncare… Eu, atunci, l-am rugat să nu se supere și i-am spus de firimituri și de siglele din baie. El însă, nu a părut surprins. Mi-a destăinuit că și el vede siglele Antena 3 peste tot în jurul lui, dar că îi place. Spune că le mânâncă dimineața pe pâine și că nu se mai satură de gustul lor.

”Problema e că probabil am mâncat prea multe, că au început să îmi iasă și pe urechi în ultimul timp. Mai greu e la veceu, că ies greu, iar treiul ăla de lângă Antenă e al naibii de ascuțit…. Dar, sunt bune la gust și le iau direct din televior, la orice oră. Am renunțat și la cină, la deserturi, la semințe și la toate prostiile alea băsiste… Îmi ajunge Antena 3… ”, mi-a spus, în timp ce un Antena3 Live i se prelingea din urechi.

Eu, atunci, i-am spus pe o voce caldă că poate nu îi face bine atâta Antena 3. Că poate e manipulat și spălat pe creier. Că poate nu își dă seama că cei de acolo nu au nicio legătură cu jurnalismul și că este folosit. El, însă, nici nu a vrut să audă. S-a ridicat ușor, a deschis o vitrină, din care a luat o sticlă. Apoi și-a turnat jumătate de litru de Antena 3 într-un pahar mare și l-a dat pe gât din câteva înghițituri. Probabil îi era sete mare. Apoi și-am mai turnat unul și mi-a pus și mie într-un pahar mai mic…”Vezi cum e”, mi-a zis și mi l-a întins sub nas. Eu, am ridicat paharul și l-am mirosit… Puțea îngrozitor! Un miros groaznic de jurnalism putrezit, combinat cu tehnici de manipulare și incitări la revoltă. I-am spus un ”Nu, mulțumesc” și l-am rugat să mai iasă în lume, că nu e apocalipsă afară, cum scria pe fundul paharului. I-am spus că putem merge să jucăm table în parc, ca pe vremuri. El însă, mi-a spus că îi e frică de procurorii lui Băsescu și că în parc ar fi victimă sigură și că o să știe de la Antena 3 când e în regulă să iasă pe străzi. Atunci, eu am oftat și l-am lăsat în  pace. Am plecat rugându-l să mai schimbe canalul, de dragul obiectivității. Afară, m-am scuturat bine de toate siglele care mi se lipiseră de haine și am plecat gândindu-mă la cât de mulți șerpi zac încolăciți în sloganul ”Specialiști în știri”.

Lady Gaga în Sibiu

Ați văzut-o pe Lady Gaga weekend-ul trecut în Piața Mare? Eu da.

Era să îi fac câinele clătită… Mă întorceam târziu în noapte, de la niște cunoștințe. Obosit, învelit în gânduri, mă uitam de jur împrejur, privind însă departe în timp… Prin Piața Mare, doar câteva siluete și o liniște relaxantă… La un moment dat, când eram prin mijocul pieței, privind stelele, am simțit ceva moale sub talpă și am auzit un chițăit strident… M-am speriat și am sărit un metru în spate. Am ridicat piciorul și am văzut atârnat de talpă un fel de câine. L-am dezlipit frumos și l-am pus deoparte… Imediat, însă, am simțit o palmă ușoară după ceafă și am auzit o voce de femeie: ”Watch it!” M-am întors și nu mi-a venit să cred… Lady Gaga. Îmbrăcată de sus până jos într-o pălărie spiralată, cu ochelari de lună pe ochi, își mângâia câinele cu îngrijorare… În spatele ei, un membru al trupei ei, bănuiesc, îmi tot făcea reproșuri în engleză… Eu, atunci, m-am apropiat de câine, l-am mângâiat și mi-am cerut scuze. I-am spus cântăreței că nu a fost intenționat și că de vină e întunericul. Ea a zis apoi că întunericul nu poartă nicio vină și că întunericul e mai bun decât lumina… Aici, am evitat să comentez, întrebându-i însă, ce fac singuri în Piața Mare din Sibiu, în miez de noapte… Atunci, Lady Gaga a izbucnit într-un râs cam înfricoșător, după care și-a dat ochelarii de lună jos de pe nas, tacticos și a început să povestească. Eu vă traduc în română ce mi-a zis: ”Ne întorceam de la concertul din București, micul Paris cum îmi place mie să îl alint… A fost frumos acolo. A fost ca într-un mic Paris. Deci, mă întorceam de la concert. Eram în autocar, undeva prin zona lui Dracula, prin munți, când autocarul a început să mă arunce de colo-colo. Drăguțul meu patruped era șocat și s-a ascuns în veceu. Eu, m-am dus la șofer să cer explicații… Sărmanul șofer, iritat, mi-a spus că e un nebun în spatele nostru care tot face semne cu farurile și claxonează și mai și lovește autocarul din când în când. Atunci, i-am spus să ia bodiguarzii și să se ducă să îl liniștească… Zis și făcut… Au oprit autocarul și mașinile din față. Au coborât bodiguarzii și s-au dus și l-au luat pe sus pe omul ăla nebun… L-au șifonat puțin și l-au adus la mine. Părea un om serios, la costum, dar urla ca din gură de șarpe. Am întrebat pe traducător ce zice… Traducătorul mi-a spus că mă înjură, că mă face prostituată și băsistă nesimțită care manipulează poporul român și că ar trebui să ajung în închisoare… Eu l-am întrebat cum îl cheamă și de ce zice asta… Traducătorul mi-a spus apoi că îl cheamă Crin Antonescu și că nu se va lăsa până nu ne va scoate din țară, că noi suntem o diversiune băsistă, care abate atenția de la probleme și că lucrăm cu serviciile de securitate și că terorizăm poporul și tot elul de alte prostii. Le-am zis bodiguarzilor să îl bată bine și i-am dat drumul. Dar nu s-a lăsat. A tot luat bătaie pe drum până aici. Am decis să las o sosie în autocar să meargă cu nebunul prin noapte și eu mă odihnesc aici la Sibiu, la voi, că e frumos și liniște… Nu-s nebuni ca prin alte părți.”

Despre lucru

Am dat zilele trecute peste un fost coleg de facultate, atât de schimbat în rău încât aproape nu l-am recunoscut.

Ne-am oprit câteva minute pe trotuar, să mai schimbăm o vorbă și am aflat că o ducea rău financiar, nu avea serviciu și trăia mai mult din pensia părinților. Avea un tatuaj cu Antena3 pe mână și îmi tot repeta că țara asta este de rahat. Mi-a spus că din primăvară nu mai lucrează, de când cu protestele împotriva lui Băsescu.
”Am fost, atunci, zi și noapte pe stradă. Mi-a plăcut. Mergeam pe mijlocul străzii, păzit de polițiști… E un sentiment plăcut. Apoi, după plimbare, mergeam în bar să ne facem strategia pentru a doua zi. Stăteam târziu în noapte și nu mă mai puteam trezi devreme a doua zi. După două săptămâni de proteste, timp în care nu am dat deloc pe la lucru, am fost dat afară. Patronul ăla, un tâmpit de băsist, n-a înțeles că noi scandam pentru libertate, pentru lucruri mărețe, mult mai importante decât fabrica lui de rahat… Nu m-am enervat. M-am simțit eliberat și am mers apoi fără oprire la marșurile din Sibiu. M-am împrietenit cu suporterii și m-am distrat de minune. Am băut ca în tinerețe. A fost ceva fain. Când s-au oprit proștii din protestat, m-am dus în București. Dar și proștii ăia s-au oprit apoi. Atunci, m-am întors în galerie, pe stadion și am scandat acolo până s-a încheiat campionatul. Am ajuns și de două ori la poliție, că m-am bătut cu băsiști. De mai multe ori când ieșeam din bar, noaptea târziu, începeam să scandăm pe Bălcescu. Încercam să reaprindem spiritul libertății, dar boii nu se alăturau. Îți dai seama că i-am luat la bătaie pe câțiva din ei… Lucrurile au început să meargă prost acum câteva luni, când ai mei nu au mai vrut să îmi mai trimită bani, pe motiv că nu sunt om serios și că nu îmi caut de lucru…. Dar ei nu înțeleg. Sunt niște băsiști triști. Ei nu înțeleg că nu am timp să mă angajez, când am atâtea proteste planificate. Acum câteva săptămâni, când au reînceput protestele, m-am dus glonț în Piața Universității.  Am strigat că sunt flămând, că nu am de lucru, că în România nu poți trăi… Eram ultimul care pleca în fiecare noapte, de acolo. Mergeam apoi toți prietenii în bar, împreună cu ăia de la Antena 3 și discutam până la ziuă. Apoi, o luam de la capăt… Ce fain a fost… Ai mei însă, nu au vrut să mai vorbească cu mine. M-au rugat să mă angajez undeva. Oriunde. Eu le-am spus că statul e de vină pentru situația mea. Că România nu mă lasă să trăiesc. Că nu e vina mea. L-am spus asta și în direct la Antena 3. Am spus țării că Băsescu m-a lăsat pe drumuri din primăvară și că de atunci mă chinui să trăiesc.”
Apoi, fostul meu coleg și-a dat seama că a vorbit cam mult și mi-a aruncat și mie o întrebare cu ”tu ce mai faci…”
Eu i-am spus, pe scurt, că lucrez pe cont propriu, că sunt implicat în trei proiecte complexe și că lucrez până târziu în noapte, cam mult, și că am planuri pe termen lung și că nu mă interesează porcăriile politice. El, apoi, s-a dat un pas înapoi, m-a căutat de jos în sus și mi-a spus în scârbă: ”Bă, tu ești băsist!” Apoi s-a întors pe călcâie, mi-a aruncat un salut scârbit și a plecat repede spunând că trebuie să ajungă la București să facă lucruri mai importante.