Pensionar nervos

„După ştirile de amiază, de ieri, nu am mai rezistat.

.. Mi-am strâns pantalonii cu ultima gaură, mi-am ascuţit palmele şi am plecat în centru, decis să mângâi obrajii primului pedelist care îmi pică în cale. L-am găsit pe Mitropoliei, vizavi de biserică… Unul gras ca Parlamentul şi îndesat ca un jeep. L-am luat din lateral stânga şi i-am aplicat rapid o dreaptă corectoare de traseu. Nici nu şi-a dat seama când s-a trezit cu faţa la pământ… Apoi, şi-a întors obrajii roşii către mine şi m-a întrebat umed: „Ce-am făcut?… Ce-i asta?”. „Aşa e viaţa mea… Îţi place?”, i-am zis, printre dinţi şi m-am dat spre el din priviri. Ghindocul s-a speriat. S-a rostogolit de trei ori şi a dat să se ridice în picioare. A încercat preţ de cinci minute, degeaba, pentru că îl trăgea grăsimea în mod natural spre pământ. Mi s-a făcut o oarecare milă şi l-am apucat de gulerul cămăşii să îl trag în sus. Degeaba. Gândacul s-a prăvălit la pământ, iar eu am rămas cu cravata în mână. În acelaşi timp, pe trotuar s-au împrăştiat câteva hârtii de 100 de lei. Ghindocul s-a repezit să şi le recupereze. Apoi, l-am apucat de haină şi iar am rămas cu ea în mână. Dau să o scutur, din scârbă, şi pe jos încep să cadă tablete iPad şi inele de aur. Surprins, o scutur tare. Pe trotuar cad câteva case cu etaj şi mai multe ferme. Eu fac ochii mari, iar gândacul se retrage speriat spre biserică. Scutur cu putere haina şi văd cum încep să cadă pe trotuar restaurante, hoteluri, mall-uri şi câteva maşini 4 ori 4. Mă enervez. Îl apuc pe gândac de picioare şi îl scutur în direcţia vest-est. Trotuarul se umple de valută…. Oamenii încep să se strângă în jurul nostru…. Ghindocul nu mai zice nimic. Speriat, îşi caută din priviri scăparea…. Eu, holbandu-mă cu toată identitatea mea de pensionar păcălit la bunătăţile care s-au împrăştiat pe jos, îl eliberez la pământ. Ghindocul dă să fugă, dar îi pun piedică. Alte câteva mii de euro se împrăştie din el pe jos. Întors cu ochii spre soare, strănută nervos câteva licitaţii trucate pe nas şi dă să fugă iar… M-a apucat un râs nervos, de tâmpit. Apoi toţi au început să râdă aiurea, ca proştii. L-am lăsat să plece şi, ca nişte legume resemnate, l-am urmărit cu privirea cum se îndepărta, lăsând în urmă o dâră maro, lată cât promisiunile pe care le-am auzit în campanie.”



Comments are closed.