Vocea

Doi consilieri județeni din opoziție, la un păhărel.

”Dacă îți spun ce am descoperit o sa zici că sunt nebun!… Fii atent. La ședința de ieri, aia plictisitoare, de ai adormit pe la mijloc… ții minte că la un moment dat, pedelistul de lângă mine, Costică, era să cadă de pe scaun, că dormea? Ei bine, eram lângă el și după ce am râs cu toții cinci minute și toată lumea a revenit la locurile inițiale, am observat o chestie mică și neagră care căzuse pe jos la picioarele mele. Ăsta micu de la PDL torcea iar prin vis așa că m-am aplecat ușor și am luat-o fără să bage el de seamă. M-am uitat un minut la trăznaie și mă tot gândeam că e vreun buton de la mobilul lui sau cine știe ce altă bazaconie. Apoi am auzit așa ușor o șoaptă plutind înspre urechile mele. Am apropiat trăznaia de ureche și… să vezi minune. Vorbea. Era un fel de cască. Ca un om onest cum mă știi, nu i-am dat-o înapoi și mi-am îndesat-o în ureche…. Frățioare… Ce am auzit apoi!… Nu îmi vine încă să cred. În timp ce președintele ședinței citea din evangheliile de pe ordinea de zi, în cască răsuna ușor o voce dulce de femeie: Băsescu e tatăl meu, îl respect ca pe un zeu și Fie ploaie fie vânt, eu cu pedeleul sunt. Mă… și vocea aia… sexy rău de tot, îmi tot șoptea chestii de-astea vreme de cam jumate de oră, cât se citea din punctul de pe ordinea de zi și când vorbeau ăia tâmpenii să îl susțină. La început, abia mă abțineam să nu râd, dar, apoi… După ce că eram eu moleșit de la plictiseala din aer, mai aveam și șoapte dulci în urechii.. Am început să mă gândesc cum ar arăta tipa cu vocea… și m-am concentrat pe vocea ei și mă simțeam atât de bine… Mai prindeam din când în când un Băsescu, o Elena Udrea… Dar în rest… eram într-o stare de excitație maximă…. Spiritual vorbind, desigur. Mă, și se ajunge la vot! Dintr-o dată, vocea devine puțin mai apăsată și ce aud: Nu uita că un dosar bine ascuns ține DNA-ul departe… Votează da… și apoi: ratele la credite nu se plătesc singure. Votează da!… Nu îmi venea să cred… M-am uitat la pedeliștii de la masă, toți aveau aceeași privire. Cu mâna ridicată la maxim în aer, priveau tâmp, peste masă, prin perete. Ca niște roboți fără creier…”